RESPONSABILITATEA FIECARUIA DINTRE NOI

Sunt cea mai responsabila persoana pe care o cunosc.

Nu stiu ce s-o fi intamplat cand a impartit Dumnezeu din cupa cu responsabilitate dar, dintr-un motiv care imi ramane total obscur, a scapat o cantitate mult prea mare in mintea si in sufletul meu. Sau poate ca au dezvoltat prea mult aceasta samanta toti invatatorii mei de-a lungul intregii mele existente.

Asa ca am ajuns la varsta asta, care ar trebui sa fie respectabila, si constat ca pe suflet imi stau o gramada de probleme care nu se lasa rezolvate si pe care nu pot nici eu sa le las, la randul meu. Ma simt responsabila pentru ele si mi-e teama ca ar putea evolua rau iar eu nu gasesc raspunsul corect.

Uneori totul devine atat de apasator, atat de lipsit de sens, incat as prefera sa plec definitiv, sa ies, trantind usa, din viata tuturor si mai ales din viata mea. Dar imensa responsabilitate pe care o simt pentru cei care depind de mine nu-mi permite sa fac nici macar un pas gresit. Nu-mi pot permite sa renunt la nimic din tot ceea ce inseamna acum viata mea si care, departe de a-mi aduce satisfactii personale, e doar un drum ingust spre cateva realizari materiale strict necesare evolutiei noastre viitoare. Imi vin in minte cohorte intregi de ganduri si idei, unele ordonate, altele total stinghere, si caut sa le incadrez pe toate intr-o filosofie, intr-o structura de care sa ma pot folosi acum sau mai tarziu ca sa-mi asez in ordine daca nu toata, macar o parte din viata.

Am acumulat atatia ani de experienta care ar trebui sa-mi foloseasca sa ajung sa gresesc mai putin dar se pare care memoria imi joaca feste, ca majoritatii celor din jur. Suferim ingrozitor pentru diferite lucruri, ne loveste comportamentul si sentimentele celor cu care interactionam in viata, dar dupa o vreme se asterne uitarea peste tot si toate si ne trezim repetand la nesfarsit aceleasi greseli, crezand aceleasi povesti, poate spuse de alte persoane, in alte imprejurari, dar in esenta lor aceleasi…

Am cautat mereu sa studiez ca sa gasesc alte cai, daca se poate mai usoare si mai placute, daca nu pentru mine, macar pentru copilul meu, sa-I ofer niste raspunsuri la niste eventuale intrebari, care sa-I permita sa se bucure mai mult de frumusetea existentei si sa piarda mai putin din timpul si asa prea scurt al vietii luptandu-se sa-si asigure traiul zilnic. Sa poata bea din fantana vietii apa limpede si inmiresmata a bucuriei si sa treaca mai usor peste toate necazurile care nu ocolesc pe nimeni. Dar cred ca e doar o iluzie, aceea ca se poate invata din experienta altcuiva. Numai lucrurile de care ne lovim personal o data sau de mai multe ori lasa ceva in urma lor, concretizat intr-o expresie de tipul “ASA DA! “ sau “ ASA NU!  “.

Acum, incercand sa ma detasez putin de tot ce sa intampla in fiecare zi, incep sa cred ca fazele prin care trec eu acum sunt normale si obisnuite pentru toata lumea sau cel putin pentru o anumita categorie de oameni, care au un mod de gandire asemanator cu al meu si a caror constiinta are o evolutie la fel cu a mea. Cred ca toti ajungem intr-un moment din viata in care trebuie sa evaluam ce am facut, ce am fi putut face, in ce realizari s-au concretizat actiunile noastre si sa ne gandim cum putem face ca viitorul sa fie cat mai aproape de sperantele noastre.

Si din acest punct privind, am ajuns sa cred ca e nevoie sa comunic mai mult cu cei care au preocupari asemanatoare cu ale mele, pentru a studia cat mai multe experiente de viata, in incercarea de a gasi firul rosu care sa ne poarte spre implinirea aceea totala, aducandu-ne pacea in sufletele zbuciumate. Si tot mai mult inteleg ca nu ne e dat tuturor da gasim aceasta pace, sau daca o gasim, s-o putem primi in sufletele noastre.

Daca credeti ca sunteti pe acelasi drum cu mine, lasati-mi si voi cateva cuvinte. Un comentariu ar fi folositor si pentru tine, cel care citesti, si pentru mine dar poate si pentru altii, care intamplator au ajuns pe aceasta pagina.